Jurnal de călătorie

Să călătorești in jurul lumii nu e tocmai ușor. Trebuie sa iei cu tine toate lucrurile de care ai nevoie și în același timp, să nu împachetezi toată casa in 3 tone de carton pe care scrie fragil.

Vara asta am început prin a călători la Istanbul cu ocazia unei vizite făcute tatălui meu, care ne-a primit la el exact așa cum îmi aminteam, cu mâncare bună și urale în limba română mai mult sau mai puțin stâlcite. E placut să știi că cineva te va aștepta în altă parte a lumii doar ca să-și reîntregească familia mult visată. Păcat că nu întotdeauna poți fi acolo atunci când ai nevoie.

Pentru mine, totul a început cu prima călătorie cu avionul de care să-mi amintesc, căci am făcut alergie de emoții până la decolare neștiind că de fapt eram stresată. Dar oare de ce?

Să fi fost faptul că urma să aterizăm în cel mai mare aeroport din ce văzusem până atunci? Sau faptul că nu vorbesc turcă și nu mă voi descurca? De climă nici nu menționez, căci nimic nu mă terifiază mai mult decât căldură și umiditate ridicată la un loc, acel aer înăbușitor care te seacă de viață și îți distruge orice vibe de vacanță.

Norocul e că am prins o vreme excelentă, raze de soare și vânt, noapte și forfotă a distracție, practic, atmosfera ideală pentru relaxare în aer liber cu noii prieteni.

De la această călătorie nu mă așteptam să mă provoace în atât de multe feluri, mai ales că a trecut doar prima săptămână din cele trei cât vom sta aici. Însă până acum, am trecut printr-o vânătoare de bagaje într-un aeroport cât orașul meu natal la puterea a treia, o călătorie cu vaporul, rummy și săritul geamurilor prin vecini iar nu în ultimul rând, plimbări lungi lângă Marea Neagră, unde am făcut sesiuni de poze și aproape am dat în laringită la ce înghețată bună au.

Sunt câteva lucruri pe care le-am învățat pe parcurs, cum ar fi faptul că întotdeauna trebuie să-ți iei o placă de păr dacă știi că ție îți place să te aranjezi, să-ți iei papuci de casă fiindcă o sa te simți mai confortabil în papucii tăi și mai ales, să nu mănânci mult și foarte diferit dintr-o dată, fiindcă stomacul tău nu o să fie de acord cu aceste schimbări drastice de apetit. 😅

Cartierul în care stăm este unul rezidențial, ceea ce mă încătușează oarecum să mă pierd oriunde înafara Kristalsehir. Plănuiesc ca maine dimineață să merg cu fratele meu la o cafenea din apropiere ca să citesc poezie turcească dintr-o carte de-a tatei în timp ce el face pe exploratorul și observă oameni. Spre surprinderea mea, înțeleg turca mai bine decât o vorbesc, deși trebuie să fac ceva și în privința asta. Nu pot să evit să vorbesc în limbi străine la nesfârșit.

Cea mai grea parte în a sta în jurul turcilor e sa nu râzi de interjecțiile lor, mai ales atunci când se vorbește ceva serios, deși tind să cred că sunt un popor care trăiesc viața ceva mai dramatic decât noi ceilalți. Când auzi cate un “o-haa! șerefsiz! İnşallah!” ori te prăpădești de râs și toată lumea se uită dubios, ori adopți un aer serios și lumea crede că n-ai simțul umorului sau că nu înțelegi limba. Nicicum nu-i bine:)

Revenind la ceea ce am făcut de când am ajuns în Esenyurt, ceea ce n-am știut noi referitor la vânătoarea de bagaje, e faptul că pe o tabelă scrie pe ce bandă sosesc bagajele dintr-o anumită țară. Informația asta ne-ar fi făcut căutarea mai ușoară dacă am fi avut habar că există o astfel de tabelă în primul rând.

Călătoria cu vaporul ar fi fost și mai minunată dacă m-as fi simtit mai bine, dar având parte de schimbare asta climatică și lipsa de hidratare, a fost formula perfectă pentru o noapte ratată. Însă am putut să privesc turcoaicele cum se înflăcărează pe ringul de dans, toate erau aprinse și dansau împreună, care mai de care mai energică și plină de viață. Zici că își trăiau momentul ca si cand ar fi fost ultimul și ar fi trebuit să de-a tot ce au mai bun în acea seară. Până și căpitanul dansa bine, n-ai fi spus că era la muncă sau că are vreun stres.

Hmm, oare exista femei căpitan în Turcia? Dacă da, atunci cine se ocupă de vapor cât timp ea dansează ca o sirenă printre orășeni și fură mințile bărbaților? Săracele femei măritate…

Asta îmi amintește că am jucat rummy turcesc în vecini și ne-am cam luat bătaie având o competiție desăvârșită, o campioană în serie la rummy tradițional turcesc. Trebuie să ne luăm revanșa, dar poate în altă seară căci urmează să vedem continuarea de la Protectorul orașului, un serial turcesc de pe Netflix. Nu mă dau în vânt după seriale turcești, dar există totuși câteva care îmi plac, cum ar fi Kiralık Aşk, Güneş Kızları și preferatul meu, Medcezir.

Atât pentru prima săptămână la noi orizonturi, revin săptămâna viitoare cu un nou “raport” asupra călătoriei noastre în lumea orientală a briz-brizurilor scumpe și a înghețatei de care nu te saturi nici de ești diabetic. Ne auzim curând!

Close Menu