Pacientul

Am un pui de plumb.
Un pui de plumb înfipt în pâine

Alături de ceaiuri, cafea…

Și firmituri de mâine –

Miroase a uleiuri esențiale, tari De lămâie, ace de pin și lavandă,

Dar din unele locuri nu ar trebui să-ți curgă sânge,

Niciodată. De ce sunt internată?

Dacă hrănești pe cineva cu apă,

În amintirea aureolată, a ceea ce a fost odată

Nu te aștepta să nu slăbească, să nu îmbătrânească,

Când i-ai servit 16 conferințe despre Traumă

Toate la micul dejun, pe lângă scrumiera în care-și așterne,
Speranțe risipite-n fum.

Încă trebuie să mă ții aici?

De parcă n-aș fi pedepsită suficient

Îmi pui s-ascult muzică de Chopin

Și să respir regulat dar lent,

Să-mi poți asista în somn “decența din comportament”

– mai optim.

Degeaba ți-am spus să-nchizi ochii

Să pui mâna pe fața cuiva ca să …

Simți cum zâmbește

Tu m-ai pus să-nchid ochii

Smucind de mâna mea, si apoi seringa!

Pulsul scade, moare, crește.

Trei luni mai târziu, arunc cu roșii de plastic după tine,

Când îmi aud stomacul că plânge

Când iar pierd sânge iar continui să-mi pui iarbă-n ceai

“O să îmi facă bine” ; “Ce ai?!”

Cică e liniștitor, ca ATUNCI când îmi pieptăn părul

Lung până la podea, 

Ca ATUNCI când mă uit în oglindă și…

Nu știu că mă uit la fața mea.

Nu e normal, nu e uman

Ca tu – să nu ști cine ești

Dar ar fi și mai ANORMAL

Să fii aici la boli mintale, știind că tu de fapt trăiești: Înăuntru.

Nu ești nebun, și nu ai fost.

Close Menu