passages from the mind of a psychotic

The universe of trauma, where all the scratches are felt directly through your skin.
Where you run and shout and die, but nobody hears you. Darkness and weeping, smoke and drowning, suffocation and pain, your shadows see you and pass you by as ghosts. There’s no one to lend a hand. Not even a finger. (That’s why I hold your finger … Not because it’s sweet, but because it’s symbolic)
The universe of memories, a place in which all that I’ve ever lived goes on and on again, like in a cinema that the world has totally forgotten. That’s where they play the best films, whose imaginary public is laughing and cheering at moments of success and rarely shed a tear for the poor actors. They were hired right from the universe of trauma so they could relive those scenes. But spectators just don’t care, they keep on buying tickets, again and again…
Kelebek : shut up and listen, or I’ll stop!
The hypothetical universe. Every touch of the hypothetical universe leaves its trace on the spectators within the cinema of memories. These spectators usually go, like some pawns on the chess board, strategically, and every move of theirs means a new scenario.
6-6 is the supreme move. That’s where most romantic kinds of staging happen. All that is pure, passionate and taken as a “destiny”  happens between the walls of that pawn move. Moments arr short, sceneries are varying, feelings are served as ice-cream in glass, but the pawns?
They won’t feel no trace of humanity on the badges they leave on the chess board. You can’t dictate them how to badge their board, instead you can give them your hypothetical sensations. Immediately they will use them as coins for the cinema tickets. What? You weren’t just thinking that the psychical traumatism wouldn’t include a negotiation between you and your being’s factions. The principle of demand and supply works entirely, but you will mostly benefit from this principle in the universe of empathy.
The universe of Empathy means neither kindness, nor commitment or love towards people. It is but the mirror of the overturned situations that could happen to you. For if you didn’t do it, you would hurt yourself, wouldn’t you?

These little people from the little village of Help, all they know is wondering, before anything, whether they would cut their heart in half. And if my answer is no, for they couldn’t live with their heart that turned into a sausage to serve for Christmas, then they won’t cut their fellows’ heart in half either. But when one cuts another’s heart in two..
That’s where the imbalance of the population that risks getting a soul’s disease and the whole system’s self-destruction comes…
Be good to yourselves, dear villagers!

The catastrophic universe. All of the most disastrous thoughts come here, sealed in an envelope, with a stamp, the address that considers them critical, very critical and lethal for our poor villagers that sort the envelopes asking everyone the heart’s question. Every envelope contains a catastrophe’s context: an emotional plague designed under 10 contexts that vary from a week to another. Every single week, new horizons are open, new events have gone through all the other centers of the psyche, and the filter of experiences is forwarded to the Catastrophe Ladies, that account the losses of every erroneous scenario with the probability of one in a million that they would ever occur.
Obviously, they are cold, sophisticatedly dressed and just ready to assist in such an apocalyptic show. It would rejuvenate them, but immortality is not their strength. The universe of trauma hired them especially to make sure that no matter what could happen in the present, the past was way too sinister to affect. Therefore our accountants make the immediate stock of the possible experiences and estimate the losses of senses, losses in hopes and losses of magnesium. Yes, ladies and gentlemen, when you felt stressed and allow the nerves to crazily haunt the traumatised ones, you lose iron, magnesium and other mines of minerals that keep you alive. You could die!
Kelebek: The last universe we are talking about tonight:

The universe of features, which is different from all the other universes, is a dynamic center. There’s just one employee called “self” and this self knows that his work can’t finish and that he always has to stay tuned. The self is next to the body that’s managed by the other 5 universes, but ignores them totally. He possesses resources, remembers vital information, exposes them in the notorious painter format in front of all the other participants of the centers and only allows them to admire. Critic won’t even come into question. The self is in present, tightly bound to the veins of the body and he feels,  watches, makes choices and decides what kind of features should he reveal. It doesn’t matter that he doesn’t have them, he cultivates them for himself, just in case.

Universul traumei, unde tot și toate zgârieturile se simt direct în piele. Unde fugi și zbieri și mori dar nimeni nu te aude. De negură și de plâns, de fum și de înec, de sufocare și de durere, umbre ale sinelui tău te văd și trec pe lânga tine întruchipând stafii. Nimeni nu-i să-ți întindă o mână. Nici măcar un deget. (Eu de-aia te țin de deget … nu pentru că e dulce, ci pentru că e simbolic…)

Universul memoriilor, loc în care tot ceea ce am trăit se derulează iar, și iar, și iar, ca într-un cinema uitat de lume. Acolo rulează cele mai bune filme, a cărui public imaginar râde, ovaționează la momentele de succes și varsă, arareori, câte o lacrimă pentru bieții actori. Pentru că ei au fost angajați tocmai din Universul Traumei ca sa retrăiască scenele. Dar spectatorilor nu le pasă, ei cumpără bilete iar, și iar, și iar …

Kelebek: Taci și ascultă. Sau mă opresc!

Universul Ipotetic. Fiecare atingere a universului ipotetic își lasă amprenta asupra spectatorilor din cinemaul memoriilor. Acești spectatori se duc adesea, ca niste pioni pe tabla de șah, strategic, și fiecare mutare a lor înseamnă un nou scenariu.
6-6 e mutarea supremă. Acolo se petrec cele mai romantice puneri în scenă. Tot ce e pur, pasional și socotit drept “destin” se petrece între pereții acelei mutări de pion. Momentele sunt scurte, scenariile variază, sentimentele sunt servite drept înghețate la pahar iar pionii? Nu simt nici urmă de umanitate în însemnările lor pe tabla de șah. Nu le poți dicta cum să-și însemne tabla, le poți oferi in schimb, senzațiile tale ipotetice. Numai decât le vor folosi drept monede pentru biletele la cinema. Ce? Doar nu credeai că traumatismul psihic nu include negociere între tine și facțiunile ființei tale. Principiul de cerere și ofertă funcționează întru totul, dar de acest principiu vei beneficia mai mult în Universul Empatiei

Universul Empatiei nu înseamnă nici bunătate, nici angajament sau iubire față de oameni. Ci este oglinda situațiilor răsturnate care ți s-ar putea întâmpla ție. Cât de mult te iubești atât de mult ai grijă de cei din jur. Pentru că dacă nu ai face-o, pe tine te-ai răni de fapt, nu?

Acești omuleți din Sătucul lui Ajutor, tot ce știu este sa se întrebe, înainte de toate, dacă lor și-ar tăia inima în două. Și dacă răspunsul e nu, pentru că nu ar putea să trăiască cu inima făcută caltaboș de mâncat de Crăciun, atunci nu le rup inima în două nici celor de lângă ei. Dar și când unul taie inima altuia in două …
Acolo vine dezechilibrul populației, care riscă să între în molimă sufletească și autodistrugere a întregului sistem. Fiți buni cu voi, dragi săteni!

Universul catastrofal. Toate cele mai dezastruoase gânduri vin aici, sigilate la plic, cu timbru, adresa care le cataloghează drept grave, foarte grave și mortale pentru bieții noștri săteni care sortează plicurile punând absolut fiecăruia întrebarea inimii. Fiecare plic, conține contextul unei catastrofe: cate o molimă emoțională creionată in 10 contexte care variază de la o săptămână la asta. In fiecare săptămână, noi orizonturi sunt deschise, noi întâmplări au trecut prin toate celelalte centre ale psihicului iar filtrul experiențelor se pasează Doamnelor Catastrofe care contabilizează pierderile fiecărui scenariu eronat cu posibilitatea de una la un milion de a se întâmpla vreodată. Evident, ele sunt reci, îmbrăcate sofisticat și gata numaidecât să asiste la un asemenea spectacol apocaliptic. Le-ar întineri, dar, nemurirea nu e tocmai punctul lor forte. Universul traumei le-a angajat tocmai ca să se asigure că indiferent ce s-ar putea întâmpla în prezent, trecutul a fost mult prea sinistru ca să mai afecteze. Astfel că, doamnele noastre contabile fac bilanțul neîntârziat al experiențelor posibile și estimează pierderile de simțuri, pierderile în speranțe și pierderile de magneziu. Căci da, doamnelor și domnilor, când te stresezi și lași emoțiile să bântuie de bezmetice pe la traumatizați, pierzi fier, magneziu și alte cele mine de minerale care te țin în viață. Poți să mori!
Kelebek: Ultimul univers despre care discutăm in această seară:

Universul trăsăturilor, diferit față de toate celelalte, este un centru dinamic. Aici, există un singur angajat numit “sine” iar acest sine, știe că munca lui nu se poate termina și că întotdeauna trebuie sa fie pe fază. Sinele este alături de trupul gestionat de către celelalte 5 universuri, dar le ignoră întru totul. El deține resurse, reține informații vitale, le expune în formatul de pictor notoriu tuturor celorlalți participanți ale centrelor și îi lasă doar să, admire. Critica nici nu întră în discuție. Sinele este în prezent, strâns legat de venele trupului și simte, veghează, face alegeri și decide ce fel de trăsături să scoată la iveală. Nu contează că nu le are în dotare, el și le cultivă pentru “sine”, doar în caz de ceva.

Close Menu