Daruri (proză)

Diminețile-ntro casă străină sunt ciudate. Te trezești pe canapeaua din sufragerie și te uiți spre ușă: e lumină. Mama ta începe lucrul de la ora 8 așa că instant cauți telefonul ca să vezi cât e ceasul și îți aduci aminte pentru a nu-știu-câta-oară că te blestemi pentru faptul că nu ți-ai luat un încărcător la tine. Telefonul închis. Of course, pasul imediat următor e să te uiți la prize să vezi dacă nu cumva e vreunul uitat acolo.

Evrika!

Ai încărcător, hainele ți-s jos și spre norocul tău, ai și șosete de la draga ta gazdă care e într-adevăr o simpatică. Lași telefonul din mână, nici măcar nu îți dai șansa de a încerca dacă se deschide sau nu - pentru că faci pariu că nu se va deschide, așa că te apuci să te îmbraci ceva mai... decent pentru o casă străină. Te ridici de pe canapea și vezi automat diferența între cum era când ai venit, și cum e acum. Băi, dar nu se poate! Pe deasupra îți amintești exact unde/ce perne erau puse, care cuvertură/care pătură e din dormitorul pe care l-ai refuzat la etaj și efectiv, forța de abținere devine zero. Te apuci să strâgi cuverturile: le iei, le împături, pui perna deasupra și cearceaful în varf, ca cireașa pe tort. O dată ce le-ai clădit bine într-un turnuleț a cărui proporție te cam amețește, trebuie să îl urci pe scari. Știi că la cotitură ai planta aia cu frunze imense de care o să te dai... și faci zgomot. E nasol, știu. Dar nu poți să lași lucrurile așa. Totusi, mama ne-a educat bine și a spus ca întotdeauna "să pui lucrurile de unde le-ai luat". Mdea, not such an easy job when you've got a tree in the middle of the road.

Dupa vreo 12 minute de concentrare, găsești și solutia cu care sa fentezi planta: iei mai puține lucruri și le duci pe rând. Dar începi să îl auzi pe cel mic cum scâncește că vrea în patul mare cu mami și tati. Ce îți spui: Au usa deschisă. Și dacă au ușa deschisă, mai multe drumuri pentru a duce păturile o să-i trezească sau mai rău, o sa audă copilul din pătuț că umbli pe acolo și după o să înceapă să plângă mai tare crezând că ești unul din părinți și că îi ignori dorința de a fi mutat în pat.
Eh, mergi cu turnul din pături, perne și cearceaf, ajungi la frunzele de la mijloc și dai turnul pe dedesubt de frunze așa că ele se dau de burtica ta și din fericire, nu fac zgomot. Mai calci o treaptă, două, trei, și treci pragul ăla unde e instalat un fel de garduleț ca bebelașul să nu aibă acces la scări. Ajungi în drept cu camerele și dai zup înăuntru ca să așezi turnul pe patul cu pricina. Aranjezi, task rezolvat și ca un străin de casă, te împriedici în prag, te prinzi de bara de la scară și vezi inauntrul dormitorului: Lumea doarme.

Observi pătuțul și realizezi că micuțul a adormit la loc și că între cei doi e un spațiu imens. Oare ce ar trebui să fie acolo? Copilul? Sau poate relația lor de la început. Nu mă mai uit la spațiul dintre ei. Mă întristează și ajung să mă gândesc că puteam să fiu oricare dintre soți. Să stau cu spatele la celălalt și să cred că am dreptate. Să mă cert și să fiu supărat. Am plecat de acolo cu gândul că poate reușesc să îmi deschid telefonul să văd cât e ceasul. Se deschide, am 5% baterie și văd că e 08:04. Ceea ce înseamnă că ai mei au plecat la oraș fără mine. Off, măcar sper că se vor întoarce după mine. Adică bine-înțeles că o s-o facă, dar mnoa, mă simt singură în casa asta străină unde oamenii nu se mai iubesc ca la inceput. Mă face sa mă gândesc la mine și la greșelile mele. Oh, Doamne!

Dar poate că dacă n-aș fi rămas aici, aș fi stat în confort acasă unde aș fi crezut că eu am dreptate, că m-a parasit, că e răul de pe lume.

Dacă stau să mă gândesc, cred că de fapt aveam de învățat. Uite cât de repede s-ar fi stricat tot și aș fi rămas o încuiată care îi reproșează soțului că nu are timp de ea, în loc să mă bucur că mi-a dat drumul pentru binele meu. Ca să mă bucur de viață și să trec de granițe. Eu aveam vise mari și îndepărtate dar mă bloca faptul că își dorea viitorul aici. Eu nu vreau să trăiesc aici. Simt că abia acum am trecut peste relația asta. Am înțeles în sfarsit cu adevarat că, mă iubește suficient cât să-mi de-a drumul. Mulțumesc Doamne, mi-ai dat un dar.

De fapt, cred că mi-ai dat mai multe ...