Dare

Să scriu despre conștientizarea copilului interior și cum atinge realitatea: Mă gândeam la o cutie magică cu fețe, care ascund fiecare în parte câte-o amintire. Unele fețe ascund faptul brut, real, iar altele, ceea ce ne amintim noi, cum ne-am imaginat că am trăit momentul. Printr-o eroare (un blocaj emoțional), cele două tipuri de fețe se întrepătrund prin țesătură și se creează o cutie nouă, care și-a unit colțurile în stele, pereții din carton au devenit fâșii vălurite iar conținutul s-a transformat într-o frișcă aerată.

Cutia a devenit un balon din care s-au conturat doi nori ai copilăriei în care mă văd mică, atât de mică, iar. Suflu peste nori, dispar, iar balonul se sparge în mâinile mele aspre și îmi cade în creștetul capului din nou acea cutie. Grea fiind, învăț să îi susțin greutatea din mers. Așa că o port ca pe-o coroană: cunoștințele au devenit manualul gândirii mele, mersul meu se îndreaptă, învăț și învăț din fețele amintirii și refuz să cred în lucruri exact așa cum sunt, și vrând, nevrând în dimineață, eu sunt adult. Și plâng mai mult. Unde e balonul meu cu frișcă, cu stele desenate? De ce port dupa mine fapte și teorii neînsemnate? Eu sunt adult și plâng mai mult. Dar chiar așa să fie oare realitatea copilului meu? Unde e cutia magică, și cine sunt de fapt eu? Un copil, un adult, un adolescent, un balon cu frișcă? Cred că m-am pierdut, și o să iau totul de la capăt. Mă lăsați vă rog să mai fiu iar copil iar?

Leave a Reply

Close Menu