Un demers sau o buclă în timp

M-am născut într-un orășel mic

Transilvănean.

Am crescut încet,

Ca o floare de trandafir

Sub petalele crinului care a plâns

Prin lacrimă mi-a dat viață

Speranță

Dar și visuri deșarte.

Nu aveam să trăiesc mult

Dar am înflorit,

Am întinerit

Ca și crescând dintr-o fântână fermecată

Ca mai apoi

Să mă fi smuls El din cer,

Să-mi fi rătăcit semințele-n pământuri brune

Și să-mi ardă foile trandafirii,

Cu ochii.

A vrut să de-a tuturor pământurilor

Frumusețea închipuirii mele.

A strâns frânturi din zilele ce-mi aparțin,

A privit sclipirea amintirilor în ele

Și le-a ars de vii.

În moartea lor,

A sute de mii, de zile

Am învățat cum să mă-nalț

La cer.

Unele petale mi-au mai rămas:

Neatinse, uscate

Prinse între paginile

Unui album mai vechi,

Decolorat, plastifiat

Întunecat de amărăciune.

Oare unde a fi zâmbetul

Din fotografia făcută-n grabă

Durerea gravă,

Ce îi lega pe cei doi,

Cel ce a fost și cel ce este?

Până la urmă,

Cine este Omul?

Ființa care smulge frumusețea

Din grădina altuia care

Nici idee nu are, ce i s-a luat?

Sau dimpotrivă,

O fi el, cel

Ce va împrăștia sămânța mea

În viețile altora.

Omul a fost din sticlă,

A fost din lemn

Și-a fost din vânt,

Ca într-un târziu să fie

Din creație vie.

Să n-aibă aripi ca să zboare,

Să n-aibă colți ca să omoare

Să n-aibă mai multă greutate

Decât poate duce.

Degeaba.

Când semenii au prins ocazia,

Pe cruce-au fost

Și-au cărat-o în spate după ei,

S-au gârbovit s-adune miei

Și să sacrifice în treacăt

Roadele, pe care le-au cărat în spate.

Mai târziu

Omul din sticlă s-a numit bibelou,

Omul din lemn, păpușa fetei

Iar cel din vânt,

A fost numit Ilie.

Tot ce am fost eu?

O petală purtată de vânt

Ascunsă bine în pământ,

Scoarța unui pom al vieții

Sculptura tinereții,

Și în final oglinda după care

Bibeloul a primit o față:

Reflexia unei fete,

Trandafirie, îmbujorată …

Pe care numai Omul,

Știa cum să o facă.

Close Menu